Povestea pe care ne-o spunem despre noi versus cine suntem cu adevărat

Cum am devenit personaj în povestea altora – Povestea identității noastre impuse

De la primele noastre amintiri, începem să construim o poveste despre cine suntem. Dar această poveste nu este scrisă doar de noi – ea este modelată de părinți, familie, profesori, prieteni, societate și chiar de cultura și religia în care ne naștem. În timp, ajungem să credem că suntem ceea ce ni s-a spus că suntem. Fie că ne vedem ca „inteligentul familiei”, „copilul cuminte” sau „visătorul fără speranță”, această narațiune ne poate defini întreaga existență.

Dar cât din această poveste este adevărat și cât este doar o colecție de etichete puse de alții? Cât de mult trăim conform unei imagini construite de ceilalți și cât de mult ne dăm voie să descoperim cine suntem cu adevărat?

Povestea pe care ne-o spunem despre noi când suntem foarte mici. Cum ne modelează familia și locul în care ne-am născut

De la prima gură de aer pe care o tragem în piept, cineva deja începe să scrie povestea noastră. „Ești un bebeluș atât de liniștit!” spune mama, crezând că e un compliment, deși tu doar îți încarci bateriile pentru a începe să plângi la 3 dimineața. „Vai, ce copil cuminte!” spun bunicii, când de fapt doar ai descoperit că e mai ușor să stai în brațe decât să te agiți.

Așa începe povestea despre cine suntem. O narațiune țesută din etichete aruncate la întâmplare de părinți, bunici, vecini și orice mătușă care, venită în vizită când erai mic, nu pleca fără să-ți ciupească obrajii. În cazul meu, nu era o mătușă, ci unchiul, fratele bunicii. De fiecare dată când ne trecea pragul, îmi strângea obrajii între degete, iar eu mă chirceam de frică. Doamne, cât mă speria omul acela! La început, aceste etichete par inofensive, simple remarci aruncate în vânt. Dar, pe nesimțite, devin o parte din noi, o poveste pe care o îmbrățișăm și o credem cu toată ființa.

Primii autori ai identității noastre

Părinții sunt cei care dau tonul. Dacă ești primul copil, ai toate șansele să fii „geniul familiei”, „responsabilul” sau „micul adult în miniatură”. Dacă ești mezinul, s-ar putea să fii „răsfățatul”, „artistul” sau „cel care nu trebuie să facă nimic serios”.

Ei îți pun primele etichete, de cele mai multe ori cu intenții bune, dar care pot avea efecte surprinzătoare. Dacă mama și tata te laudă mereu că ești „cuminte”, începi să te temi să nu-i dezamăgești. Dacă ești mereu „cel deștept”, ajungi să simți că trebuie să știi totul, altfel ai trădat așteptările. Dacă ai fost etichetat drept „leneș”, s-ar putea să începi să crezi că nu ești capabil de prea multe, chiar dacă, în realitate, doar îți plăcea să te joci mai mult decât să strângi jucăriile.

De la copilul de aur la oaia neagră: Cum ne aleg ceilalți rolul în viață

Eu eram ”grasul care strica tot ce atingea”. E adevărat. Aveam o curiozitate care nu-mi dădea pace – nu mă lăsam până nu desfăceam fiecare bucată din jucăriile pe care le primeam. Îl auzeam uneori pe tata spunând: „Asta seamănă cu tata, are mâna grea. Strică tot ce atinge.” Tata nu vorbea cu admirație despre tatăl lui, bunicul meu. Nu cred că au avut o relație prea bună. La rândul lui, tata, fiind cel mai mic dintre cei șase copii, a avut o copilărie dificilă, marcată de lipsuri materiale și lipsa de afecțiune. Bagajul emoțional cu care a venit în noua familie pe care și-a format-o avea să ne influențeze pe noi, copiii, într-un mod hotărâtor.

Mama, dar mai ales tata, mi-au pus mai multe etichete. Pentru mama eram băiatul care semăna cu ai ei. Deși eu mă consider o combinație între ei, tata era de acord că semănam mai mult cu familia mamei – lucru care, din perspectiva lui, nu era deloc un compliment. Nu se sfia să mă compare cu sora mea mai mare, „mult mai ascultătoare”. Eu, în schimb, eram „neastâmpăratul” care făcea năzbâtii. Am trăit cu aceste etichete, le-am acceptat și, într-un fel, ele încă mă definesc. Totuși, pe rând, le depășesc, una câte una.

Frații și verișorii: O competiție continuă

Dacă ai frați sau veri apropiați, povestea ta primește încă un strat de complexitate. Dacă ai un frate mai mare, ai putea deveni „cel mic și neajutorat” sau, dimpotrivă, „cel care trebuie să țină pasul”. Dacă ești cel mare, ai responsabilitatea să „fii un exemplu”. Și uite așa, fără să îți dai seama, începi să te conformezi unei imagini pe care ceilalți au creat-o pentru tine.

Școala și primele interacțiuni sociale: Extinderea mitului personal

Apoi vine școala, unde povestea se complică și mai mult. În funcție de reacțiile colegilor și profesorilor, devii „deșteptul clasei”, „visătorul”, „copilul care nu e bun la matematică” (doar pentru că ai avut un profesor care preda de parcă citea rețete de medicamente). E prima dată când îți dai seama că povestea despre tine poate varia în funcție de cine o spune.

Școala a fost pentru mine un adevărat atelier de etichete, iar prima care s-a ocupat temeinic de „etichetare” a fost învățătoarea mea. Țin minte și acum cum, cu un aer de mare înțelepciune, le spunea părinților mei că sunt „brânză bună în burduf de câine.” O expresie atât de colorată încât mi-a rămas întipărită pe viață! Probabil intenția ei era să mă motiveze, dar efectul a fost exact invers – în loc să mă mobilizez, m-am simțit ca un burduf cam ponosit.

Apoi, în clasa a V-a, a venit matematica și, odată cu ea, o profesoară destul de slab pregatită, zic eu, dar plină de convingeri. Una dintre ele era că trebuie neapărat să fiu comparat cu sora mea mai mare, care – evident! – era mult mai bună la toate. Tot ea mi-a „dăruit” și primul meu 4 la matematică, momentul în care am început să cred că sunt un dezastru la materie. Și, dacă tot credeam asta, am decis că n-are rost să mă mai străduiesc. Așa am ajuns să urăsc matematica.

Dar universul are un simț al umorului, așa că, în clasa a VIII-a, am dat peste cel mai bun profesor de matematică pe care l-am avut vreodată. El a fost primul care mi-a dat un 10 la o problemă de geometrie în spațiu. Doi profesori, două etichete complet diferite. Doar că prima a fost cea care m-a marcat mai tare – atât de tare încât, la liceu, am ales fără ezitare secția socio-umană.